Duminica trecută am dat fuga până în Hunedoara, la Fundătura Ponorului, unde îți recomand să ajungi cel puțin o dată. Pentru mine asta a fost a doua oară când am ajuns acolo, dar peisajul m-a fascinat la fel de tare ca prima dată.

Fundătura Ponorului este o vale străbătută de Râul Ponor, o vale care „se înfundă”, fiind înconjurată de stânci, de unde și denumirea. Pare a fi un loc fermecat, acoperit de o liniște adâncă, unde ai impresia că timpul stă în loc.

Când am ajuns noi acolo, în vale erau câțiva cai, câteva vaci și 3 căței. Animalele nu ne-au băgat în seamă, cu excepția cățelușilor care veneau să cerșească ceva de mâncare. Era atât de relaxant să stai și să privești caii cum se plimbau liniștite de-a lungul văii, cum mai intrau din când în când în râu să se răcorească.

 

Era liniștitor să te urci pe coama unui deal și să privești valea de sus. Indiferent de unghiul din care te uitai la acel loc, era la fel de frumos. Domnea o atmosferă calmă și odihnitoare. Simțeai cumva că ai ajuns în locul potrivit, că ești acasă și că poți să îți permiți măcar pentru câteva minute petrecute acolo, să lași garda jos și să rămâi vulnerabil în fața frumuseții naturii. Ceea ce am și făcut, fiecare dintre noi, la un moment dat. Am rămași umili în fața unei priveliști măgulitoare.

Să vă mai spun că localnicii numesc aceast loc „Palma lui Dumnezeu”?

Pot mărturisi că Fundătura Ponorului nu este foarte ușor de găsit. Noi am încercat într-o iarnă să ajungem acolo, dar am crezut că ne-am rătăcit, deși eram foarte aproape. Cum am menționat mai sus, Fundătura Ponorului se află în jud. Hunedoara, aproape de comuna Pui, iar ultimul sat care stă la baza muntelui fiind Federi. De acolo șerpuiește un drum forestier până aproape de Fundătură. Sunt și câteva indicatoare care te ghidează, dar dacă ajungi acolo vara, ai mari șanse să te întâlnești cu localnicii din zonă.

Noi am cunoscut-o pe mătușa Armina, care la 81 de ani avea pe față un zâmbet larg, iar în ochi i se citea vitalitatea și pofta de viață. Cu ușurință a sărit peste un gard și ne-a condus la căsuța ei veche de lemn, de unde am cumpărat brânză bună de capră, făcută de ea.

Este interesant să vezi cât de diferit trăiesc oamenii ăștia față de noi, cât de puțin le trebuie ca să fie recunsocători și fericiți…

După ce am plecat de la Fundătura Ponorului, ne-am oprit pe drum la Peștera Cioclovina, unde se găsește cel mai mare monocristal din România și al doilea cel mai frumos din lume. Pentru a vedea cristalul trebuie să parcurgi aproximativ 1 km prin peșteră cu echipament adecvat (de luat în considerare faptul că prin peșteră curge un râu), ceea ce noi nu am reușit să facem în lipsa încălțămintei potrivite.

Ziua noastră s-a terminat în drum spre Cluj, cu priviri obosite și cu multe zâmbete.

 

În ultima vreme am fost destul de norocoasă să călătoresc mai mult prin țară și pot să zic că s-a întâmplat adesea să rămân mirată, chiar fascinată de cât de frumoasă este natura când te apropii de ea, când părăsești orașul. Ceea ce am mai descoperit a fost că țara asta este binecuvântată cu o mulțime de locuri absolut superbe, locuri care așteaptă să fie descoperite. Deși, dintotdeauna am fost îndrăgostită de România, nu încetează să mă fascineze cu frumusețile naturii pe care le are. Ochi să ai să le vezi și inimă deschisă să le îndrăgești. Unul dintre visele mele este ca mai mulți dintre noi să observe aceste minunății și să începem să le prețuim la adevărata lor valoare.